Localitatea este aşezată în partea de sud – est a judeţului Arad, la limită cu judeţul Timiş, în podişul Lipovei, la intersecţia drumurilor judeţene Arad-Lipova şi Timişoara – Lipova, la 26 km.de municipiul Arad, 55 km.de municipiul Timişoara şi 12 km.de oraşul Lipova. Altitudinea medie este de 181m. Iar cea maximă de 217m, în cartierul Parneava. O parte din teritoriul localităţii se afla în bazinul râului Mureş, pe terasă a treia, o câmpie sub colinară, pe dealurile şi depresiunile acestuia şi pe văile unor mici ape curgătoare.
Din punct de vedere geologic zona este alcătuită din depozite terţiare şi cuaternare. Solurile zonale brun roşcat de pădure şi brun gălbui se întind pe o suprafaţă mai mare, iar solurile azonale, (lacovişte)-aluvionale, nisipoase cuprind o suprafaţă mai restrânsă. Solurile sunt fertile, favorabile culturilor cerealiere, legumiculturii şi pomiculturii. Din păcate în zona nu există resurse minerale ale subsolului. Clima este temperat continentala, moderată, cu veri călduroase şi ierni blânde. Temperatura medie anuală este de 10,8 grade Celsius, iar cantitatea medie de precipitaţii este de 577 mml/mp.. Din punct de vedere climatic pe teritoriul localităţii întâlnim topoclimatul regiunii de câmpie care se caracterizează prin următoarele durata de strălucire a soarelui este de 2100 ore/an, din care 15oo ore se realizează numai în sezonul cald, cantitatea de radiaţie solară globală fiind de 115 kcal. /cmp. Primul îngheţ se produce în medie spre sfârşitul lunii octombrie, iar intervalul de zile fără îngheţ însumează 180 de zile. Vântul dominant este din S-SE-SV.Vitezele medii anuale ating 3-4 m/secundă, iar numărul zilelor cu vânt tare 11 m/secundă, depăşeşte 40.
Săpăturile arheologice făcute au scos la iveală urme materiale încă din timpuri străvechi. Perioada secolelor VIII-VII înainte de Hristos evidenţiază unitatea culturală traco-dacică, prin cultură Basarabi.
În cartierul Parneava, pe promontoriu, s-a dat de urma unei aşezări dacice din sec. I, înainte de Hristos.Prima menţiune scrisă a localităţii este din anii 1080-1090, când apare cu numele de Zabran, fiind amplasată în imediata vecinătate a râului Mureş, aparţinând comitelui de la Titel. O altă inscripţie din 1394, menţionează că Zăbreanul a fost dat în arenda magistratului Tottos.În anul 1463, cu numele de Hidegfo, localitatea apare ca proprietate a unei cetăţi. Regele Matei Corvin prin donaţia regală din 1471, trece Zăbranul în posesia familiei G.Orszoy, iar din 1561 pe lista de impozite a comitatului Arad apare cu numele de Hidegkut.În 1717 o găsim cu numele de Edekut ca o localitate cu cca 20 de case. Nu se poate stabili cărei naţionalităţi aparţineau acei locuitori. Dar să vedem în continuare ce ne spune istoria despre această mândră localitate bănăţeana, cunoscută astăzi sub numele de Zăbrani.
În 1526 la Mohacs, sultanul Suleyman Magnificul învingea oastea regatului maghiar, care devine paşalâc. Cetatea Timişoarei este transformată în raia turcească, odată cu această intrând sub stăpânirea otomană frumoasă şi bogată provincie, Banatul. Stăpânirea otomană se întinde până în anul 1716, când oastea imperiului habsburgic, condusă de prinţul Eugen de Savoia, obliga garnizoană turcească din cetatea Timişoarei să se predea. Urmare acestei victorii, în anul 1718, prin pacea de Pasarowitz, Banatul trece sub stăpânirea habsburgică. Curtea de la Wiena începe organizarea administrativă a provinciei numind în fruntea ei ca preşedinte şi guvernator pe generalul de cavalerie, contele Ferdinand de Mercy. Acesta trece de îndată la reconstrucţia provinciei, având merite deosebite în organizarea şi dezvoltarea acesteia. Întrucât zona era slab populată, neavând cine să lucreze pământul, începând cu anul 1720 se iau măsuri pentru colonizarea acesteia, aducând oameni din diverse zone ale întinsului imperiu, de diferite naţionalităţi, cum ar fi germani, francezi, slovaci, cehi şi alţii.
În 1724, an în care începe istoricul localităţii, pe un loc cu păduri seculare de foioase şi mlăştinos, în jurul unui izvor, se aşează un număr de circa 40-50 de familii care numărau cam 200 de suflete, adulţi şi copii. Coloniştii i-au dat aşezării numele de Guttenbrunn, în traducere Fântâna bună. Aceştia veneau din diverse zone ale Germaniei cum ar fi Rheinlandpfalz, Schwarzland, dar marea majoritate provenea din Odenwald.În 1728 dintr-o hartă tipărită din dispoziţia contelui Mercy, reiese că până la acea dată au fost populate cu colonişti un număr de 12 localităţi mai mari cum ar fi, Deta, Pişchia, Peciul Nou etc. Printre acestea fiind menţionată şi Guttenbrunn. Majoritatea celor sosiţi erau de religie romano catolică. Noii veniţi primeau din partea statului o suprafaţă de 16 iugăre de teren precum şi uneltele necesare cultivării şi întreţinerii acesteia. Odată aşezaţi aici au purces la amenajarea locului prin defrişări şi asanarea mlaştinilor care erau în zonă, având de înfruntat diverse maladii provocate de terenul nu prea prietenos.De asemenea, au început să-şi construiască locuinţe, la început bordeie, apoi case făcute din lemn şi acoperite cu paie ori trestie, precum şi anexele gospodăreşti, grajduri pentru animale, hambare şi şoproane pentru depozitarea uneltelor.În anul 1726 se aduce din Germania şi Austria, viţa de vie care se adaptează extrem de bine solului şi condiţiilor climatice din zonă şi care cu timpul devine o cultură foarte productivă şi totodată profitabilă. După aşezarea în case s-au gândit şi la primenirea sufletească, în localitate sosind în 1729 primul preot, cu numele de Johann Benedictus Rosch, pentru care se construieşte o casă în care se oficiau şi serviciile religioase.În 1730 se face primul recensământ al populaţiei, dar din păcate nu au rămas date despre numărul persoanelor existente la acea dată. Peste 5 ani, în 1735, soseşte în localitate primul notar pe nume Valiuschi Bonyo, care începe să pună ordine în evidenţa populaţiei, animalelor şi a terenurilor
Acesta face primul recensământ al terenurilor agricole, fiind consemnată o suprafaţă totală de 6.915 jugare de teren. Dar din nefericire tot în acest an izbucneşte prima molimă care va dura timp de 4 ani. Prin strădania locuitorilor, în 1737 se termină zidirea primei biserici din localitate, la sfinţirea căreia ia parte şi episcopul de Timişoara, von Falkenstein, care dăruieşte bisericii un potir de argint.În anul 1736 se înfiinţează o nouă localitate, Gutwil, arondata bisericii din Guttenbrunn, dar locuitorii acesteia au dispărut în urma războaielor şi a molimelor care bântuiau zona în acea vreme. Pământurile deţinute de aceştia au intrat în proprietatea celor din Guttenbrunn în anul 1749. Aceasta a dus la mărirea suprafeţelor de teren arabil precum şi creşterea numărului de familii din Guttenbrunn.În 1739, preotul Rosch, care păstorea aici din 1729 se mută într-o altă parohie, în locul său sosind altul, pe nume Josef Walentin.În 1741 se face un alt recensământ fiind înregistrate un număr de 280 de familii. Tot în acest an soseşte în localitate primul învăţător, Nikolaus Antonius, care înfiinţeazăŞcoala primară. Numărul locuitorilor creşte de la an la an ajungând în 1745 la 38o de familii, iar în 1748 localitatea numără 406 familii. Dar intrarea terenului fostei localităţi Gutwill în proprietatea comunei Guttenbrunn a nemulţumit pe cei din Seftin (actuala localitate Păuliş). Pentru stingerea litigiilor dintre ele s-a apelat la jurisdicţia prefecturii din Lippa (Lipova) care prin Consiliul Districtual Lippa a făcut o împărţire egală a terenului aflat în litigiu. Dar acest lucru a nemulţumit pe cei din Guttenbrunn care de 7 ani erau proprietarii acelor terenuri. În urma plângerii locuitorilor din Guttenbrunn se face o nouă reîmpărţire în 1750, celor din Seftin li s-a dat o suprafaţă mult mai mare faţă de cea dată celor din Guttenbrunn, deşi în comună au sosit încă 30 de familii. Sosirea de noi colonişti continua astfel că în 1753, încă 17 familii se stabilesc aici, cărora li se dau case noi, teren arabil precum şi fâneţele etnicilor romanilor din Zăbrani (actualul cartier Pârneava) dar din ordinal instanţelor superioare aceste suprafeţe au trebuit să fie restituite foştilor proprietari.
În anul 1762 au sosit în Guttenbrunn alte 20 de familii de colonişti, drept pentru care autorităţile locale au solicitat forurilor superioare dreptul de acces la terenurile din zona Gutwill. Deşi cererea a fost rezolvată favorabil predarea s-a făcut abia în 1764. În 1763 împărăteasa Maria Tereza, emite aşa numitul Patent de colonizare, în baza căruia li se promitea ţăranilor şase ani, iar meseriaşilor zece ani scutire de impozite, fapt ce încurajează sosirea acestora într-un număr tot mai mare, în acest an sosind încă 25 de familii, iar în anul 1764,120 de familii. Aşezarea fiind deja suprapopulată, Guttenbrunn obţine de la autorităţi o mică parte din teritoriul comunei Alios, numit Gomila Mare. Iar o parte de la comună Cheanţ. Noii sosiţi au fost îndrumaţi să-şi construiască case în Zăbrani „Pârneava”, care a şi fost alipita la Guttenbrunn. În 1765 au plecat din comună un număr de 120 familii care s-au stabilit la 5 km. mai spre est, între Lippa (Lipova) şi Guttenbrunn întemeind o nouă aşezare, Neudorf, în traducere Satul Nou. Dar în această perioadă reapare epidemia de pestis, care din nou a dus la decesul unui număr de 105 persoane, iar în anul următor, 1766, 213 persoane, fiind cazuri când au decedat toţi membrii aceleiaşi familii. Cei rămaşi în viaţa ridică o capelă drept slava lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţa a cărei zidire fiind încheiată în 20 octombrie, zi în care în calendarul romano catolic este Sfântul Wendelinn, i se dă numele acestuia, cunoscută în localitate sub numele de Bisericuţă, aceasta fiind amplasată la capătul dinspre nord al străzii principale.În acea vreme cimitirul era în jurul bisericii, pentru locul de veci se achita o taxă, care pentru adulţi era de 10 florini iar pentru copii de 4 florini, sumele încasate fiind folosite pentru întreţinerea bisericii.În anul 1773 în toate satele din Banat care aveau peste 60 de case se construiesc scoli din banii statului. În 1777 se face un nou recensământ prin care se înregistrează un număr de 222 case cu 1500 locuitori, din care 175 copii, toţi frecventând cursurile şcolii din localitate. Era un număr mare pentru acele vremuri, fapt ce ne arată ce preţ se punea pe şcolarizarea tineretului. În localitate erau şi locuitori de naţionalitate română care practicau păstoritul atât pentru ei cât şi pentru etnicii germani, fiind de religie unită greco catolică, statul le ridică în 1771 o biserică, care există şi astăzi în cartierul Parneava şi care în anii 2012-2013 prin grija primarului Marian Toader şi a preotului Sabo Dumitru a fost reabilitată
Crescând numărul locuitorilor creşte şi numărul deceselor aşa că în acest an se extinde suprafaţa cimitirului.În anul 1781 începe a treia perioadă de colonizare, sub domnia lui Iosif al ÎI lea, an în care circa 60.000 de colonişti dau curs apelului lansat de agenţii de recrutare a-i împăratului, prin care erau îndemnaţi să se stabilească în aceste zone. Tot acum se trece la cartarea pământurilor, organizându-se 58 de sesii întregi, fiecare având 24 de iugăre de pământ arător, 6 iugăre de fâneaţa şi 3 iugăre păşune, 171 de jumătăţi de sesii care avea câte 12 iugăre de teren arător, 4 iugăre fâneaţa şi 2 iugăre de păşune, 88 de sferturi de sesii, fiecare cu 6 iugăre de teren arător, 3 iugăre de fâneaţa şi un iugăr de păşune, 1 optime de sesie compusă din 3 iugăre arător, 2 iugăre fâneaţa şi un iugăre de păşune. Cuvântul sesie provine din latinescul sessio. Era denumirea dată în evul mediu, în provinciile Banat şi Ardeal, lotului de pământ, parte dintr-un domeniu, asupra căruia ţăranul dependent, avea drept de posesiune în schimbul unei rente şi care putea fi transmis ereditar. Această reîmpărţire duce la dezvoltarea agriculturii în comună. Acum se extinde şi cultura viţei de vie pe dealurile şi costişele din zonă care erau improprii cultivării cerealelor. Cultura acesteia şi valorificarea producţiei de vinuri a devenit o sursă importantă de venituri, mai cu seamă pentru cei cu proprietăţi mai mici, vinul fiind de bună calitate, era căutat şi bine plătit. Suprafeţele cu viţa de vie măsurau în medie cam 400-800 de stânjeni pătraţi, de familie. Tot în această perioadă se extind plantaţiile de pruni, din fructele recoltate se obţinea o ţuică de bună calitate, foarte apreciată de cunoscători. La un moment dat pe raza comunei au ajuns să funcţioneze un număr de 17 cazane de fiert ţuica. Datorită creşterii populaţiei a crescut şi numărul deceselor, astfel că în 1782, la 8 septembrie, de sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare Maria, Sfânta Maria Mică, cum se spune în popor, cimitirul se mută în locul unde se găsesc în prezent locurile de veci pentru romano catolici. În 1783 comunitatea contribuie cu suma de 700 guldeni la înzestrarea armatei. Suma care a fost depusă la vistieria erariala din Timişoara, pentru că în 1787, să depună la aceeaşi vistierie suma de 350 guldeni, drept contribuţie patriotică.În anul 1790 se construieşte cârciumă mare, actualul cămin cultural, căruia i se dă numele de Wirtshaus zur Weissen Traube, în traducere Hanul cu must din struguri albi. Clădirea dispunea de pivniţe spaţioase unde se depozitau zecimile de vin-taxa datorată statului de către fiecare producător de vin. Paza şi administrarea vinului depozitat aici, era asigurată de către un jude de vin, numit de autorităţi în baza unor anumite criterii. În podul clădirii se depozitau cerealele destinate simbriei funcţionarilor şi angajaţilor comunali, fiind dese cazuri când se înmagazinau până la 50.000 kg.de grâu. Datorită extinderii suprafeţelor cultivate cu grâu, cresc considerabil şi recoltele, ca atare în anul 1793, familia Danius, oameni de afaceri prosperi, construieşte o moară pe apă, la locul numit şi astăzi La Morisca, dar datorită debitului de apă insuficient pentru a mâna moară, sunt nevoiţi să o demoleze. Tot în acest an comună varsă în vistieria statului suma de 700 guldeni pentru înzestrarea armatei, iar în anul 1797 suma de 400 guldeni ca datorie patriotică. Anul 1795 se anunţă a fi un an cu recolte bogate de cereale, fructe şi struguri, dar din nefericire în ziua de 24 iunie izbucneşte o furtună extrem de puternică însoţită de vijelii şi mai cu seamă de grindină, care face mari distrugeri. Şi de parcă nu ar fi fost îndeajuns, după aceasta apar câteva valuri de lăcuste care distrug şi ce a mai rămas, oamenii fiind nevoiţi să mănânce pâine făcută cu cartofi.Imperiul, fiind în război cu trupele imperiale franceze conduse de împăratul Napoleon, avea nevoie de tot mai multe contribuţii în bani şi grâne din partea populaţiei, pentru care în 1800 comună dă statului cantitatea de 1248 baniţe cu grâu alimentar şi 17 baniţe cu ovăz, drept contribuţie de război. Datorită războaielor purtate de imperiu, în 1812 inflaţia atinge cote alarmante, moneda oficială, guldenul, se devalorizează cu patru cincimi din valoare, fapt ce duce la sărăcirea populaţiei. În apropierea fostei mori (Hammes cum era denumită) era o vale care delimita comuna veche de cea nouă şi care după fiecare ploaie se umplea de apa făcând anevoioasă trecerea dintr-o parte în alta a comunei, oamenii fiind nevoiţi să ocolească pe mare distanţă. Primarul din acea vreme, Danius, hotărăşte să se ridice un dig pentru a uşura trecerea dintr-o parte în alta a comunei. Acesta a fost construit la o înălţime de 3 metri şi o lăţime de 7 metri, totul s-a umplut cu pământ adus de la o distanţă apreciabilă. În partea de amonte, digul avea un stăvilar prin care se regulariza debitul de apă pentru a nu fi inundate casele şi anexele celor care locuiau în partea de aval, dar din păcate acesta a fost distrus în 1970, fapt ce a dus deseori la inundarea caselor din aval, ultima inundaţie fiind în 1982.
În anul 1818 se execută o altă lucrare, la fel de necesară, se construieşte podul din capătul străzii Langcasse, în apropiere de fostă staţiune de montaj, şi canalul care trece pe lângă această.Şi aceasta s-a executat cu participarea întregii comunităţi.
Comuna, pentru dezvoltarea sectorului zootehnic cu animale de rasă, cumpăra în 1824 două locuri de casă pe care înfiinţează o fermă de tauri şi armăsari, viitoarea staţiune de montă. Tot în acest an se înfiinţează societatea de tir denumită “Schutzencorps”, în care erau primiţi numai agricultorii. Membrii acesteia aveau o uniformă neagră iar la pălărie purtau o pană. Era o mândrie să faci parte din această societate. Ultimii ani au fost foarte bogaţi în roadele câmpului, pomii şi viile au rodit din belşug, toată lumea era mulţumită, dar din nefericire în 1832, reapare holeră asiatică care va bântui până în anul 1835, provocând multe victime printre săteni. Casele fiind construite din lemn şi acoperite cu paie erau foarte expuse pericolului de foc, aşa că încep să apară tot mai dese incendii. În 1845, 20 iulie izbucneşte un mare incendiu care mistuie 26 de case, două hambare pline cu bucate, paguba produsă fiind estimată la 60000 de guldeni, un număr de 19 familii rămânând fără un adăpost deasupra capului. Un an mai târziu, din cauza căldurii excesive, clopotul mare al bisericii se fisurează, reparaţia lui costând 300 de guldeni. Tot acum, în 1846, sosesc în comună doi învăţători pentru a-i învăţa pe elevi limba maghiară, dar după câtva timp aceştia sunt rechemaţi, limbă de predare în şcoala rămânând germana. Statul trece la intabularea gratuită a pământurilor, fiecare proprietar de terenuri primind extras de carte funciară pentru proprietăţile deţinute.
În comună existau mulţi meseriaşi din cele mai diverse branşe, care în 1847 înfiinţează primele bresle, diferenţiate pe meseriile mai uşoare şi pe cele mai grele, primul preşedinte fiind cetăţeanul Mayer Petru. Breslele aveau autonomie de primirea ucenicilor şi eliberarea cărţilor de calfa şi meşter. La calfe s-au eliberat aşa zisele cărţi de colportaj, în baza cărora aceştia puteau angaja lucrări în meseria lor în alte localităţi din ţara sau chiar şi în străinătate. Pentru a obţine o carte de meşter, candidatul trebuia să execute o lucrare de o anumită complexitate în branşa respectivă. Impozitele şi taxele care erau foarte mari, se încasau din contribuţia fiecărui membru al comunităţii. Primăria achita în 1847 suma de 4.460 guldeni şi diferite cantităţi de cereale, ca plată în natură. Acelaşi lucru se întâmplă pe întreg cuprinsul imperiului şi pe tot continentul, fapt ce duce la izbucnirea în anul 1848 de revoluţii în multe din ţările europene, excepţie nefăcând nici Ungaria. Oamenii trebuiau să presteze diferite munci în natură pentru stat, pe lângă acestea aveau obligaţia de a da zecimile la magaziile erariale din satul Alios, Iar din producţia de vin zecimile de dădeau grofului Zelinsky, din satul Neudorf. Începând cu anul 1849 aceste obligaţii au fost suprimate. Lupta decisivă dintre armata revoluţionară şi trupele imperiale austriece s-a dat în apropierea localităţii Siria, Vilagos, cum se numea atunci, imperialii fiind învingători. Locuitorii comunei Guttenbrunn au avut mult de suferit întrucât trebuiau să pună la dispoziţia trupelor diferite bunuri şi servicii. 1849 deşi este anul în care s-au încheiat luptele dintre revoluţionari şi imperiali a fost nefast pentru locuitorii din comună Guttenbrunn.
În ziua de 4 mai izbucneşte un groaznic incendiu care a mistuit un număr de 53 de case de locuit împreună cu anexele. Incendiul a luat asemenea proporţii întrucât casele erau construite din lemn şi acoperite cu paie, trestie sau şindrila, iar apa se găsea foarte puţină, fiind un an secetos. Este demn de menţionat gestul plin de omenie al unui cetăţean pe nume Iacob Zimmer, care a pus la dispoziţia oamenilor întreaga cantitate de vin pe care o avea în pivniţa spre a fi folosită la stingerea incendiului, cu ajutorul acestuia focul putând fi localizat.
Anul 1852 este unul de referinţă pentru localitatea bănăţeana, la 22 octombrie aici vede lumina zilei cel mai valoros fiu al satului, cel care prin opera sa a făcut cunoscută localitatea în lume, Adam Müller Guttenbrunn. Prima numerotare a caselor s-a făcut în anul 1765, între timp numărul acestora crescând, în 1853 se trece la o altă numerotare, casa parohiala devenind numărul 1. Tot în acest an se reduce durata serviciului militar de la 10 la 8 ani, cu 2 ani perioada de rezervist, totodată se putea achita o taxă către stat, care scutea persoana respectivă de satisfacerea stagiului militar. Taxele fiind împovărătoare pentru plătitori, ca o uşurare a acestora, în 1856 apare Legea proprietarului, care reglementează taxele legale, fiind desfiinţată plata în natură, recuperată cu cea în bani.Extinderea terenului agricol în extravilan fiind mereu în atenţia conducerii comunei, în 1858, după doi ani de negocieri cu primăria comunei Păuliş, se cumpără de la această terenul arător, situat lângă râul Mureş, pe malul stâng, denumit “La plopi”. În această perioadă s-au făcut mari progrese în domeniul micii industrii, reîntorcându-se acasă meseriaşii care au cutreierat Europa, prin ţările cele mai dezvoltate aducând cu ei diferite noutăţi. S-au făcut din fier pluguri, grape şi alte unelte moderne. Tot acum se construieşte o nouă cârciumă, mai mică decât birtul mare, care avea destinaţia de a servi ca sala de dans şi loc de distracţie pentru tineretul din comună, căreia i se dă numele de Crucea albă. În anul 1858, împreună cu vecinii de peste Mureş, cei din Păuliş şi Sâmbăteni, se execută lucrări de regularizare a cursului râului Mureş, întrucât acesta se revărsa de multe ori distrugând culturile şi pricinuind pagube însemnate agricultorilor de pe ambele maluri. Având recolte frumoase creşte bunăstarea cetăţenilor şi implicit a comunei, ce se vede în lucrările care se fac în folosul comuntăţii. În 1862 se acoperă cu beton şanţul de scurgere a apei pluviale care pleacă din faţa clădirii unde acum este poştă, trece pe sub şosea, curge pe lângă primărie şi şcoala coborând pana la canalul din vale. Era o lucrare de anvergură pentru acele vremuri, care a necesitat mari eforturi financiare. Doi ani mai târziu, în 1864 se construieşte podul de la mijlocul străzii Aradului, precum şi canalul care colectează apele pluviale de pe această stradă şi Grund, după care se varsă în canalul care vine de la fostul canton C.F.R de pe şoseaua care leagă localitatea Zăbrani de Arad şi se varsă în baltă de lângă gară. Notabilităţile comunei erau plătite în natură, respectiv grâne.
Notarul care era principalul funcţionar din comună, primea 2400 kg.de grâu, învăţătorul director 2400 kg grâu, învăţătorul 1300 kg grâu, etc. Pentru depozitarea acestuia comună construind o magazie. Toamna anului 1862 a fost una extrem de secetoasa, datorită acesteia, anul 1863 a fost catastrofal, practic fără recolta. Pentru a putea supravieţui oamenii şi animalele, a fost nevoie să se importe din România cantităţi mari de grâu şi porumb. Preţul graului a urcat de la 10 la 18 guldeni pentru 100 kilograme. Anul 1864 a fost unul bun în privinţa agriculturii, obţinându-se recolte frumoase, preţul graului scăzând la 3-4 guldeni pentru 100 kg. După cum aminteam mai devreme, casele fiind construite din lemn şi acoperite cu trestie, paie sau şindrila, apăreau dese incendii. În 14 septembrie 1866, izbucneşte un mare incendiu pe strada principală care mistuie un număr de 1o case, 16 grajduri, anexele acestora, precum şi casa parohială, din care preotul cu greu a reuşit să salveze arhiva bisericii.Biserica fiind din lemn şi acoperită cu şindrila de asemenea este cuprinsă de flăcări, arzând în întregime.
Tot în acest an se reduce stagiul militar de la 8 la 6 ani. Conducerea comunei a trecut de îndată la strângerea de fonduri necesare construirii unei alte biserici. Pentru aceasta s-au cumpărat câteva mori pe apă, al căror venit se varsă în fondul bisericii, în acelaşi timp s-au confecţionat cărămizile necesare pentru zidirea acesteia.Incendiile se ţineau lanţ în comună, în 1868 pe strada Aradului izbucneşte un nou incendiu care mistuie 3 hambare pline cu grâne, provocând o pagubă însemnată proprietarilor. Cetăţenii pentru a trimite colete s-au scrisori în diferite locuri, trebuiau să se deplaseze în satul vecin, Alios unde funcţiona un oficiu poştal. Pentru a se evita aceste deplasări, în anul 1868 se înfiinţează un oficiu şi în Guttenbrunn.Un an mai târziu, 1869, farmacistul Georg Reimholz deschide prima farmacie din Guttenbrunn, devenind una dintre primele localităţi rurale unde funcţiona o farmacie.
Anul 1870 este important pentru comună Guttenbrunn întrucât încep lucrările de zidire a noii biserici, o construcţie monumentală, care a fost şi este una dintre cele mai frumoase din Banat.
